Şuieru’…

Stătea în drum măsurând parcă fiecare clipă care trecea pe lângă el. I se părea că aude şuierul morții cum dă târcoale.

– S-apropie….!! E venită! rostea încet printre buze….

Uneori mergea agale prin sat colindându-l cu răbdarea omului care a ințeles târziu valoarea timpului. Se oprea la fiecare răscruce. Dădea mâna cu cei ce-l strigau pe nume. Unu’ l-a întrebat când mai trece p’acolo…

-E ultima dată…! i-a răspuns mormâind cu glas stins, după ce ăla deja se indepărtase.

Şi aşa a şi fost. N-a durat mult până şuierul l-a găsit. Vântul de toamnă târzie îi era chemarea pe care numai el a înteles-o.În urma lui, drumul din dreptul porții a rămas nepăzit… că mai stătea de singurătate pe un cap de pod ce abia se mai vedea din pământ.

Îşi pregătise sufletul pentru plecare. Începuse din primăvară să tragă linie când durerile din piept îl luau pe nepregătite şi-l trânteau la pământ. Să fi fost vreo trei dăți în care l-au găsit căzut prin bătătură, strâns ca o umbră a vieții ce o trăise…

Dar el nu s-a împotrivit, ştia că morții nu îi poți porunci să vină când vrei… De atunci, de prima oară când a fost înfrânt, a început s-o audă… şi să se uite pe drum cu alți ochi.

,,- Ascultă, taică, ascultă… uită-te în sufletu’ la zâle că ele trece fără a da socoteală… şi-adună dîn ele numa’ ce umple sufletu’ …. şî dă lumii înapoi…”

Mai oprea câte-un copil care-i dădea cu săru’mâna, şi-i spunea… da’ ălă era prea mic să-nțeleagă şi pănă se făcea mare uita….