Mănânc o mână de caise. Mirosul lor îmi trezeşte copilăria ce stă rătăcită prin mine, aşteptând orice ocazie să mă facă să tresar. Le despic cu grijă. E cald. Mi se pare că se aude ceva. Mă uit împrejur,nu e nimic. Se aude în mine.
Bag câteva şi în buzunar. Chiar dacă ştiu că astfel voi merge mai încet. Aşa poate am timp să ascult o seară de iunie care incepe să-şi facă bagajele.
Mulți se gândesc deja la ziua de mâine. Caisele mi se clatină când păşesc. Au găsit cum să mă facă să mă opresc mai mult la ziua de astăzi.
*Această postare e fără poze. Pentru că fiecare are un cais. Are un loc.O copilărie. Propriul zgomot.
Geanina Rizea 