Să mai purtăm coronițe…

Să ne mai treacă prin tot corpul fiorul când auzim premiul mult aşteptat. Să ne mai auzim numele  rostit de dascăl. Să mai simțim lucrurile mici şi să le mai vedem pe cele neînsemnate. Să ne mai ținem de mână şi să ne împărțim mâncarea. Să mai ni se pară nota 10 ca un munte urcat până în vârf iar notele mici ca dezamăgiri de netrecut. Să mai ne agităm la deschiderea catalogului şi să mai auzim glasurile dragi care ne-au călăuzit copilăria. Să bufnim în râs, să ne mai scriem numele pe bănci în speranța că aşa timpul ne va ține minte când vom deveni oameni mari.

Să mai fie o zi. Măcar una. Să avem răgaz acum, ştiind cât înseamnă lucrurile mici. Să revedem fereastra prin care intra soarele blând, mâinile fermecate ce scriau la tablă, să adâncim şi mai bine în suflet mişcările şi cuvintele pierdute. Şi-apoi, să privim. Nu am avea nevoie sa facem ceva, doar să ne bucuram şi să ne rugăm ca ziua să nu se termine.

In fața şcolii ne lăsăm inima să se facă iarăşi cât un purice. În toată mulțimea ochii să ne fie fixați pe toți cei de care acum ne este dor. Să avem răbdare. Să păcălim cumva timpul să treacă mai încet… Cu sufletul tremuŕând, să ne mai facem pentru ultima oară curaj şi să păşim spre premiu. Peste chipul dăscăliței să nu fi trecut timpul, trupurile noastre să fie tot mici. Să ne cuprindă in brate si să ne pună coronița pe cap…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.