M-aş arunca în lanul de orz aproape copt. M-aş face mică,mică de tot, să rătăcesc printre spicele bogate ce stau aplecate. Aş fi atentă la ce vorbesc între ele. Căci si ele vorbesc, nu-i aşa?! M-aş urca cu grijă pe un mac. M-aş lungi pe roşul unei petale si de acolo aş privi cerul. Vântul m-ar clătina ùşor dar nu îmi va fi frică. Am să aştept să vină un fluture care îmi va arăta înălțimea şi zborul. Aripile lui vor fi ca şi ale mele. Am să-i spun să mă lase pe o floricică albastră…voi auzi sunete pe care n-am avut răbdare să le aflu.
Apoi, am să astept seara- momentul când noi oamenii suntem prea obosiți pentru a ne bucura. Dar eu, aşa mică,mică de tot, nu voi fi obosită. Sigur mai este în lumea asta pe undeva, frânturi de magie! Ape curgătoare cu puteri magice, văi şi dealuri peste care zboară zâne, locuri secrete , suflete frumoase! Sigur mai este ceva dincolo de noi dar şi în noi!
Un licurici mi-a promis că într-o zi voi vedea tot.
– Să fie oare la fel ca atunci când anii îi număram la o mână?! L-am întrebat cu neîncrederea adultului de astăzi. El mi-a zumzăit pe o limbă licuricească:
– Tu crede!
Aşa că am să mă arunc în lanul de orz aproape copt, voi privi cerul de pe un mac si apoi voi zbura pe un fluture. Am să astept sa se facă seară ca oamenii mari să adoarmă şi să apară licuriciul. Dar…n-am apucat să-l întreb.Cum să mă fac mică,mică de tot?!
Geanina Rizea 