Se rotesc anotimpurile şi clipele. Ca nişte păsări pe cer care îşi întind aripile. Se rotesc gândurile şi întrebările. Ca nişte păsări ce nu îşi întind aripile şi uită că tot cuprinsul e al lor.
Aşa se văd toate când omul se izbeşte de pământ. Când trebuie să îşi golească sufletul. Tot ce îi e îndepărtat îi devine aproape, tot ce nu înţelesese, înţelege. Ca un prunc nenăscut ce aude glasul mamei. Omul trebuie să îşi amintească pentru a uita. Trebuie să adune pentru a risipi.Dar încotro să arunce?!
Omul fără răspunsuri îşi aduce aminte de Dumnezeu. Aflat pe fundul prăpastiei, descoperă rugăciunea. Şi căzut fiind, află mângâierea. Sufletul îi e brusc mai uşor, de parcă cineva îl ţine în mâini să nu îi cadă în abisul ce îi simte în piept…
Geanina Rizea 