” Ea deşi este în viaţă nu-l poate vedea şi nici îmbrăţişa cu adevărat, ci numai cu gândul în visul ei de zi cu zi…”

,,Mi-e sufletul zdrobit, la ora 3 am plecat la gară cu el. Sufeream cumplit. Am vrut să fiu ,,tare”-nu am plâns în faţa lui deşi simţeam că mor. După ce a plecat trenul în noapte spre ziuă, l-am privit până nu s-a mai văzut…dintr-o dată picioarele mele s-au făcut ca de plumb şi trupul la fel. M-am culcat în locul lui, pe perna lui. Am plâns, plâng şi voi plânge până voi muri.
Timpul trece şi odată cu el tinereţea noastră, viaţa noastră dar rămân dorinţele, iubirea cea adevărată până în ultima clipă. Oare toate marile iubiri au fost nefericite? Au fost neîmplinite? Ce greu este de suportat suferinţa din iubire pură, ce apăsător este timpul…!
Soarele îi lipseşte mult fiinţei ce-l adoră, îl divinizează, îl caută cu privirea şi ochii minţii peste tot; pe stradă, acasă, în clasă- suferă Puşi enorm, fără să fie auzită, fără să fie văzută de omul iubit. Pe această femeie dornică de un cămin, se pare că nu o mai interesează nici propria-i viaţă. Viaţa ei, sufletul ei, toată fericirea de acum şi mereu a rămas el, persoana pe care o întâlneşte o dată sau de două ori pe an, dar atât cât îl vede, e fericită. Şi aşa va dura mereu, până când această mică steluţă va cade în neant şi va pieri, iar soarele ei o va privi din lumea lui ca şi acum, fără s-o poată cuprinde în braţe ca şi acum, când ea deşi este în viaţă nu-l poate vedea şi nici îmbrăţişa cu adevărat, ci numai cu gândul în visul ei de zi cu zi! Nu se poate dicta morţii să se oprească veşnic şi nici dragostei să vină când vrem…!”