Noi, oamenii, să căutăm speranţa şi marile fericiri în Dumnezeu, în timp ce El caută în noi credinţa şi lucrurile mici…

Adesea ne pierdem în zilele care ni se par că se precipită la venire şi la plecare. Acest tăvălug al timpului ne face să pierdem din vedere de multe ori esenţa vieţii. Dăm zilei energia noastră pentru a dobândi cât mai multe foloase materiale, cerem mult, din ce în ce mai mult. Ne dăm energia şi totodată sănătatea ca tribut al funcţiei. Când ne simţim presaţi de apropierea acestui prea-grăbit tăvălug, ni se pare că nu ne mai ajunge timpul. Trece ziua căreia i-am dat toată forţa noastră fizică sau intelectuală şi din când în când ar trebui să-i cerem socoteală. Ce ne dă ea? Ce ne lasă? Mai avem timp de tandreţe? Mai avem timp de linişte?

Noi, oamenii, să căutăm speranţa şi marile fericiri în Dumnezeu, în timp ce El caută în noi credinţa şi lucrurile mici… căci socoteala zilei când o faci în întuneric, e cea mai dreaptă. Liniştea sufletească şi sănătatea n-o poţi câştiga sau păstra in fugă prin timp. Aşteptările şi nevoile spirituale nu se împlinesc cu nimic din ceea ce banii pot cumpăra. Adesea căutăm în locuri greşite, de teama tăvălugului, speranţa şi fericirea. Uităm de cer, uităm de Dumnezeu. Socotim că noi suntem stăpânii…

Cred că El caută în noi credinţa, şi în timpul ăsta ne-o şi arată prin bucurii şi greutăţi. Mai cred că El aşteaptă de la noi să învăţăm să fim mai buni, pentru ca ziua să capete însemnătate pentru suflet. Tot spre Cer ar trebui mai des să trimitem mulţumirile pentru fericirile noastre. Lucrurile mici făcute cu drag capată însuşiri dumnezeieşti. Când ceea ce am agonisit devine nefolositor fericirii noastre, trebuie să căutăm dincolo de Cer răspunsul. Omul aflat în fundul prăpastiei descoperă rugăciunea ca izvor de putere. El este pretutindeni şi ne aude când îi vorbim despre noi şi despre cei pe care îi aducem în rugăciunile noastre…