Este în sfârşit vară! Nerăbdarea multor români plecaţi pe meleaguri străine pentru o viaţă mai bună, creşte. Aşteaptă să vină acasă. Aşteaptă să-i strângă la piept pe cei dragi pe care îi văd în fotografii şi pentru care îşi lasă sufletul să rabde dorul de ţară. Când cei de acasă, mai bătrâni cu fiecare vară care trece, ştiu că se apropie luna august şi că pragul casei va fi trecut din nou de copii, se apucă se curăţenie. Copiii mai mari acum decât în vara trecută, aşteaptă să îşi vadă părinţii lângă ei. Casele se însufleţesc la fel cum chipurile muncite ale bătrânilor se înseninează când îşi revăd nepoţii de peste hotare. După un an sau mai mulţi de dor, urmează 2-3 săptămâni de bucurie.
Străzile satului încep să-şi cunoască copiii care îşi vorbesc în altă limbă. Unii dintre ei mai rup cuvinte, în timp ce alţii vorbesc ca şi când nu ar fi plecat niciodată din România. De dor, se deschid porţile celor din neam şi ale prietenilor din comună. Oamenii se încarcă cu bucuria din care trebuie să se hrănească când trec graniţa înapoi. Românii vin să-şi astâmpere dorul şi greutatea depărtării de familie, apoi se întorc să facă bani. În urma lor rămân bătrâni care nu ştiu dacă mai apucă următoarea vară şi copiii care se maturizează mai devreme. Deşi statul ştie de acest foc al românilor, continuă să facă doar promisiuni sau proiecte. În acest timp de căutare şi nepăsare familiile pierd: ani, bucurii, viaţă, oameni.
Geanina Rizea 