Râdeţi mai tare în Cer, spargeţi liniştea străzii…

Zile de Iulie. Luna lui Cuptor arde câmpia dar şi sufletul omului. Când pierdem bătrânii satului, ni se usucă din rădăcini. Nu mai avem cui să-i spunem ,,sărut-mâna”, nu mai are cine să rostească cuvinte de demult învăţate şi nici să povestească ce oameni trăiau p’aici. Cine a avut noroc de oameni veseli, liniştea i se pare apăsătoare. Cine a crescut mâncând din oala fiartă în foc sau din pâinea făcută în ţest, simte schimbarea.

Străzile prindeau viaţă când divanul se forma la umbra bombilor şi se aşterneau preşurile ţesute cu trudă în război, pe pământ. Înţelepciunea celor care nu aveau mai mult de 4 clase a reuşit să formeze destine şi să ducă mai departe sufletul satului românesc. Tot înţelepciunea lor dobândită cu fiecare primăvară adunată, i-a transformat în oameni frumoşi. Or, această frumuseţe de multe ori o căutăm în oameni care au uitat ce înseamnă simplitatea, viaţa.

Astfel de oameni care au darul de a bucura oamenii de lângă ei, când pleacă, nu are cine să le ia locul. Ni se face dor de ei. Anii ni se par o  poveste. Oamenii veseli, cu mâinile muncite şi cu multe rânduri de riduri se mută în Cer. Acea aţă a trecerii lor pe pământ se termină. Lasă în urmă gesturi, cuvinte, trăiri. Poate dacă ar râde mai tare de acolo, de Sus, ar sparge liniştea care s-a aşternut în lipsa lor…

Râdeţi mai tare în Cer, spargeţi liniştea străzii….!!!!