Când n-avem timp de Dumnezeu

Agitaţia cotidiană ne face să credem că timpul nu mai are răbdarea de odinioară. Că lucrurile sunt mult mai complicate la noi decât în viaţa trăită de bunicii sau părinţii noştri. Aşa s-a întâmplat însă cu fiecare generaţie. Unele au prins războiul şi sărăcia, altele comunismul. Generaţia de acum, aşa-zisa democraţie. Dacă bunicii noştri puneau gaz în lampă să aibă lumină în bordei, noi căutăm aplicaţii cu lanternă pe telefon. Dacă ei aprindeau o lumânare când aveau sufletul greu sau se întâmpla o bucurie, noi postăm lumânări aprinse 3D pe reţelele de socializare.

Căutăm să transmitem mesaje cât mai sofisticate de sărbători celor din familie şi neam, dar ne întâlnim din ce în ce mai rar. Îl căutăm pe Dumnezeu în citate sau prin cărţi, şi din ce în ce mai puţin în noi sau în jur. Ne ambiţionăm să ţinem post dar rămânem certaţi ori depărtaţi sufleteşte de oameni. Dăm vina pe serviciu, treburi, obligaţii şi necazuri. Dăm vina pe societate şi vremuri când nu mai avem timp de Dumnezeu. Uităm să ne oprim, să tragem aer adânc în piep şi să simţim. Uităm că acest timp prin care noi trecem, ca roua dimineţii, ca un abur, nu este al nostru , ci este tot al lui Dumnezeu.

Când n-avem timp să ne uităm în sufletul nostru, în privirea celor din jur, să ascultăm, să simţim milă, să primim şi să dăruim iubire, uităm de Dumnezeu. Căci El este în toate…