Când ridicam praful pe stradă de prea mult joc, când ne aşezam trupurile mici şi zburdalnice pentru odihnă, pe iarba proaspătă, nu ne puneam întrebări. Nu aveam timp şi nici nu ştiam ce sunt ele. Ochii copiilor de atunci ştiau să vadă frumosul, să deseneze cu degetul pe cer, să aibă de toate. Era vremea când nu ştiai cât ai şi de ce ai. Grija era să nu calci linia ,,jar-ului” şi să „spurci” jocul. Să dormi prea mult dimineaţa şi să nu auzi strigătul copiilor. Griji multe care încăpeau în sufletul de copil de odinioară.
În timp ce ne desenam visurile cu atâta uşurinţă pe seninul cerului, timpul a trecut. A transformat trupurile firave, în trupuri de oameni mari. A transformat întreaga copilărie într-un vis din ce în ce mai şters, pe care l-a închis în sufletul adultului. Da, grijile acelea mărunte au fost scoase afară! Acum oamenii mari ştiu să îşi pună întrebări. Deşi nu ştiu să răspundă la toate, continuă să şi le pună. Cu rost sau fără. Mâinile care ştiau atât de bine drumurile cerului, nu mai desenează pe el. Aproape că uită să îl mai privească. Sărim din zi în zi, de teamă să nu călcăm linia timpului fără a atinge rezultatul sperat.
Dar visurile? Ce am făcut cu ele? Le-am văzut prinzând contur? Le mai avem în noi? Mai ştim de ele?
La răscruce de drumuri, ni se pare că am fi într-o dimineaţă în care am dormit prea mult şi toţi ceilalţi au plecat să se joace în altă parte…
Geanina Rizea 