Poteca între inimi

E un drum strâmt, Doamne, între inimi,

O potecă făcută pe un fir de ață.

Am îngrijit,am înnodat,

Am ținut cu mâinile greutatea timpului ce se așeza peste,

Si cât a durut! Și cât am tăcut!

Si-apoi rănile înfloreau, scuturau semințele răbdării care,

Iar îngrijea,

Înnoda,

Ținea.

Cand poteca slăbea la un capăt,

Te rugam și pe Tine să o ții.

Și ai tot ținut-o, Doamne,

De parcă înadins,

Să vezi cât pot culege ghimpii cuvintelor crescute pe firul de ață.

Iartă-mă,

Ai fost acolo și ai ținut,

Când știai că omul plecase demult.