Mă pieptăn. Caut cozile ce le purtam împletite până la brâu. Dezleg fusta. Caut mijlocul subţire ce nu cunoştea greutatea pruncilor. Ah! Cum mă învârteam…îmi lăsam părul slobod să joace în cerc pe lângă mine! Ieşeam la ger şi obrajii mi-i făceam trandafiri. Buzele le muşcam de dor şi trezeam sângele în ele…
Mă caut. În haine, poze, oglinzi. Trec cu mâna peste fiecare linie ce mi-a lăsat-o timpul pe chip. Le socotesc dovezi pentru cât am plâns, pentru cât am râs. Le-aş da la o parte să regăsesc copila ce nu ştia nimic despre viaţă. Să reînviu sărutările, mângâierile de care am avut parte. Să le primesc mai cu încetul, să le întorc la fel…
Mâinile-mi sunt străine de cele pe care le ştiam. Se împotrivesc. Nu mai ascultă de mine aşa cum o făceau odinioară. Culegeam roua dimineţii cu ele, miroseau a flori de câmp. Acum, au obosit. Rămân în urma gândurilor mele…
Mă măsor. Cât eram eu, mi se părea că, dacă voiam, puteam atinge cerul. Şi-l atingeam. Când râdeam, când mă ştiam iubită de cei de lângă mine. La fel, dacă voiam, puteam intra si în pământ. Când căutam certitudinea, adevărul din ceilalţi ori din mine…
Mă gândesc. Cum rezistă aburul în trupul ăsta ce-mi pare din an în an mai strâmt?! Oglinjoară, unde-ai ascuns femeia de altădată? În ce vâlcea să-mi caut tinereţea? Că eu şi-acum aş vrea să-mi împletesc în spice părul, să mă răsucesc pe-un picior de bucurie. Să cânt, să joc, să-mi fie drag, să chem, să aud glasu’ ăla drag când mă strigă… Că eu şi-acum aş vrea să mă ridic de dragoste pân’ la Dumnezeu…
Geanina Rizea 