,, Acesta este omul, domnilor. Rezista la multe, dar câteodată îl doboară golul din jur.” Așa sintetiza Paler în ,,Viața pe un peron”.Pentru că a fost unul din cei care au vorbit de singurătate pentru a o intelege, si de multe ori, pentru a-i face față. Și, asa ca intr-un razboi, atunci când îți înțelegi inamicul, îl poți învinge.
Drama Cristinei Țopescu este una care sensibilizeaza românul obisnuit cândva cu legăturile strânse din familie și neamuri. Subliniez, cândva. Pentru că realitatea arată că devenim absorbiți de propriul eu. Purtam ochelarii de cal și avem impresia ca suntem nemuritori. Si atunci viata ne mai dă câte o palmă. Ne transformăm, si nu în bine.
Despre sufletul nostru vorbim putin. Si de prea puține ori îi vorbim. Poate abia atunci când trage de noi cu toti colții și se simte incatusat. Moartea asta în singurătate,si mai ales tacerea care a urmat dupa, ne terifiază. Dacă la un om asa de cunoscut se poate intampla asta, intr-un loc atât de legat cu toate, ce i se poate intampla unui om obisnuit?!
Deși acum apar prea mulți care o plâng, e degeaba. Pentru că toate au timpul lor. Si iata, uneori timpul se termina… Poate ca această plecare discretă trezește ceva în noi. Și ne face să înțelegem că bucuriile nu se măsoară în bani, funcții și notorietate. Pentru că omul are nevoie de oameni. Însă lupta trebuie să fie reciprocă. Să venim unul spre altul. Să vorbim. Să ascultăm. Să înțelegem. Să râdem. Să ne ținem când ne aflăm pe marginea prăpastiei. Să aducem soare.
Și astea toate înseamnă,de fapt, Viata. Să luminezi chipuri. Si uneori o putem face doar prin cuvinte…
Cristina Țopescu n-a murit. Ea,de fapt, a întins mâna unei Românii care se află sufletește din ce mai în ce mai aproape de prăpastie…
Geanina Rizea 