Credeam că luna

De-o vreme simțeam cum mă-nconjoară,

Ceva ciudat, nu stiu pe nume,

Și tot strângea, de parcă trupul

Se prefăcea în lut si-n mâine…

Asa era de grea strânsoarea.

Credeam că luna,

Credeam că noaptea,

Dar nu.

Apoi că  ziua,

Nici ea.

Și tot strângea, cu precădere seara,

Cand sufletul se liniștea.

Atunci, cuprinderea a nu știu ce,

Venea și mă purta în gând,

Credeam că mă prefac în vânt,

Apoi în soare,

Dar nu.

Era un fel de scurgere a tot,

Un fel de mine.

Și tot strângând,deodată,

Si-atunci, nu stiu dacă din piept sau noapte,

A început să iasă, purtând un nume.

M-am chinuit sa văd ce litere își poartă,

Era un vechi cuvânt ce nu-l lăsam să iasă.

Mai bine era luna, ziua, vântul,

Numai adevărul să nu fi fost cuvântul.