Lăstarii necuvintelor crescuseră pretutindeni. Ce mai putea face?
Și-a trecut mâna prin păr și din câteva mișcări l-a transformat într-un spic. La fel de strâns îi era și sufletul. Pășea atent. Îi era milă de tot ce lăsase nerostit. Un apus auriu de vară o îmbrăca. În trecere, mângâia fiecare gând ce-l crezuse uitat. Cine să-i fi spus că din tăceri cresc muguri noi?
Era o câmpie sau chiar inima ei? Se tot întreba pășind agale purtată de dor…
*Foto: Elena C. Corbu
Geanina Rizea 