Credeam că luna

De-o vreme simțeam cum mă-nconjoară,

Ceva ciudat, nu stiu pe nume,

Și tot strângea, de parcă trupul

Se prefăcea în lut si-n mâine…

Asa era de grea strânsoarea.

Credeam că luna,

Credeam că noaptea,

Dar nu.

Apoi că  ziua,

Nici ea.

Și tot strângea, cu precădere seara,

Cand sufletul se liniștea.

Atunci, cuprinderea a nu știu ce,

Venea și mă purta în gând,

Credeam că mă prefac în vânt,

Apoi în soare,

Dar nu.

Era un fel de scurgere a tot,

Un fel de mine.

Și tot strângând,deodată,

Si-atunci, nu stiu dacă din piept sau noapte,

A început să iasă, purtând un nume.

M-am chinuit sa văd ce litere își poartă,

Era un vechi cuvânt ce nu-l lăsam să iasă.

Mai bine era luna, ziua, vântul,

Numai adevărul să nu fi fost cuvântul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.