Şi-am încălecat pe-o şa…

A fost un timp în care poarta aceasta era deschisă. Nu avea clanță făurită cu aur, nu se mişca dacă rosteai cuvinte magice. O dezlega doar ea. Femeia, subțire şi şugubeață, trecuse demult de mijlocul vieții.  Era sprintenă, inimoasă. Râdea mult.

Acum, poarta îi duce dorul. Nu mai are cui să-i deschidă calea spre frumusețea câmpiei spre care se uită. Via, iar a înverzit, câmpul, la fel. Numai poarta rămâne aşa cum a lăsat-o.

Atât de frumos mi s-a părut acest loc încât m-a dus cu gândul spre tărâmul basmului. Unul din acelea pe care le ascultam în intuneric, şoptit de o voce care acum e dincolo de albastru şi de care mi-e dor. Aştept să aud: ,, a fost odată, ca niciodată…că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti…”.

Atunci, când anii mi-i număram pe degete, am învățat că basmele nu au sfârşit. Ele continuă într-un loc undeva departe, unde poți mereu să te reîntorci, dacă găseşti intrarea. Poate că vocea care îmi arăta frumuseți nemaivăzute prin cuvinte încă povesteşte…şi mă opreşte să văd. Doar a încălecat pe-o şa…spre dincolo, spre frumos.

Cred cu tărie că trebuie să cautăm şi să povestim frumosul pe care îl găsim in locuri şi în oameni….

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.