A fost un timp în care poarta aceasta era deschisă. Nu avea clanță făurită cu aur, nu se mişca dacă rosteai cuvinte magice. O dezlega doar ea. Femeia, subțire şi şugubeață, trecuse demult de mijlocul vieții. Era sprintenă, inimoasă. Râdea mult.
Acum, poarta îi duce dorul. Nu mai are cui să-i deschidă calea spre frumusețea câmpiei spre care se uită. Via, iar a înverzit, câmpul, la fel. Numai poarta rămâne aşa cum a lăsat-o.
Atât de frumos mi s-a părut acest loc încât m-a dus cu gândul spre tărâmul basmului. Unul din acelea pe care le ascultam în intuneric, şoptit de o voce care acum e dincolo de albastru şi de care mi-e dor. Aştept să aud: ,, a fost odată, ca niciodată…că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti…”.
Atunci, când anii mi-i număram pe degete, am învățat că basmele nu au sfârşit. Ele continuă într-un loc undeva departe, unde poți mereu să te reîntorci, dacă găseşti intrarea. Poate că vocea care îmi arăta frumuseți nemaivăzute prin cuvinte încă povesteşte…şi mă opreşte să văd. Doar a încălecat pe-o şa…spre dincolo, spre frumos.
Cred cu tărie că trebuie să cautăm şi să povestim frumosul pe care îl găsim in locuri şi în oameni….
Geanina Rizea 