Mergeai desculț pe iarbă şi parcă picioruşele abia atingeau pământul. Anii îi numărai la o mână. Totul era mare: oamenii, casa, cerul. Totul era miracol. Ştiai că există zâne şi prinți. Aşteptai să adormi auzind basmele spuse de cineva care ți se părea că a trăit mult şi a fost sigur la o nuntă fermecată care a ținut 3 zile şi 3 nopți. Crengile copacilor uneori se lăsau în jos pentru tine. Aşa reuşeai sa rupi un măr şi să muşti din el cu poftă. Tot ce era prin curte era aproape cât tine:pisicuțele, cățeii, păsările..
Ochii îți erau curioşi, palmele micuțe dar suficient de mari încât să cuprindă în ele fluturii magici. Suficient de încăpătoare încât să arăți cât îi iubeşti pe ceilalți: „atâtttt de multttt”!!
Nu aveai nicio grijă. Niciun scop. Te bucurai!
Părul mai mult ciufulit de atâta muncă prin care descopereai copilăria, hăinuțele se transformau în ce voiai tu.
(Ex: De curând, o fetiță in fața căminului cultural. Avea puteri magice. „Mami, …pințesă!!!! Şi se rotea precum o adevărată prințesă pe fiecare treaptă a scărilor. Transformase pantalonaşii şi tenişii în rochie de bal…ea era prințesă, o prințesă fericită:”Pințesăăăă….”)
Mâinile tale ştiau atunci să mângâie mai mult şi să îmbrățişeze. Cuvintele pe care le auzeai erau blânde. Credeai tot. Orice durere trecea cu un sărut pe frunte. Cine te iubea, era lângă tine.
Ce mai păstrăm? Ce am pierdut?!
