Săgeţi. Nu ştia cum să le spună altfel. Adevăr. Poate şi aşa.
-Pentru că numai adevărul te găseşte oricât ai fugi de el!
Mi-o spune în timp ce-şi întinde braţul căutându-şi pastilele şi apa.
-Mă văd lângă un izvor sorbind din el… într-un alt timp, într-o altă parte a lumii. Nu mai pot dormi la fel. Timpul îmi face săgeţile să reînvie. Pentru că numai adevărul are putere de renaştere. În zadar am încercat să le scot. Intraseră prea adânc. Am încercat să le rup. Dar cuvintele erau legate prea strâns de vocea care le rostise. Am încercat să…
Se opreşte. Dă peste cap ultima picătură din pahar.
– Le simt cum prind radăcini. De vină sunt şi eu, pentru că las din când în când, mângâieri izvorâte de undeva din adâncul fiinţei să le atingă. Am zile în care uit. Pot merge multe ceasuri fără să le simt. Până se face noapte. Atunci ele încep să se mişte şi să crească. N-am crezut că şi cuvintele pot înmuguri… Le las, cu toate că mi-e teamă. Nu ştiu dacă am puterea să le fac să şi înflorească. Nu ştiu ce fel de flori fac săgeţile de cuvinte…
Pune paharul gol pe noptieră. Se întinde la loc… Era din nou lângă izvor, fără vârstă, singură, strapunsă…
Geanina Rizea 