Nu demult, femeile torceau. Puneau pe fuior lâna şi începea magia…fusul devenea din ce în ce mai plin. Zăpada era mult mai mare ca acum, casele mai mici. Oamenii mai mulţi, odăile mai puţine, rânduiala, rânduială. În puterea nopţii, fusul zbârnâia, mâinile îmbătrânite n-aveau astâmpăr. Toată atenţia femeii se pierdea în răsuceala degetelor, fiindcă din fuior izvora liniştea. Şi toată această linişte venea, de fapt, din inima ei. Gândurile toate i se răspândeau din suflet, căci nu uita să-şi împreuneze palmele şi pentru rugăciune.
Timpul curgea mai încet, nu grăbea omul să facă în fel şi chip ca să aibă de toate. Şi el, omul tot mai flămând de tot ce nu-i foloseşte dincolo de moarte, se risipeşte în goana după avere. Nu ştie că orice ghem când se rostogoleşte prea repede, îşi află capătul. Dar omul aproape că nu mai ştie ce este ghemul. Doar când oboseşte îşi aduce aminte de el. I se pare că i se pune în mijlocul trupului, în strânsoare stomacului…. Atunci, omul care a uitat de prea multe, suferă. Poate că îşi aminteşte de liniştea torsului, de timp, de viaţă, de ghem…
Geanina Rizea 