Miroase a toamnă. Satul o întâmpină primul, pentru că simte când se apropie. Tot ea, odată ce a ajuns în sat, începe să-l scuture…de oameni. Toamnă, nu-ţi sunt de ajuns roadele pomilor? Din când în când, se aude clopotul bisericii bătând. Alţii pleacă în tăcere…
Pe străzile ce odinioară au fost uliţe, se sfârşeşte câte un destin, se încheie câte o poveste. Bătrânii satului pleacă cu toamna… Unii pleacă încet, alţii n-au timp să-şi ia la revedere, căci aţa vieţii se termină fără a da de veste. Rămân în urma lor strugurii neculeşi, şi pe masă, oala ce aştepta să fie umplută cu sarmale, pentru a ospăta toamna pentru roadele ei. Iată că de multe ori timpul nu mai are răbdare…
Satele pierd oamenii cu rădăcinile bine înfipte în seva pământului. Fiecare parcă îşi alege un anotimp şi pleacă. În urma lor, copiii care le absorbeau cuvintele când ieşeau la poartă, îşi mută locul. Nu prea mai vor să stea la umbra pomilor sub care voi le spuneaţi poveşti. Încă vă mai spun pe nume…de parcă aşa vă aduc în mijlocul lor. Oamenii mari nu au vreme să stea cu ei…
Vă rugăm, râdeţi mai tare în Cer, spargeţi liniştea străzii…
Geanina Rizea 