Oamenii pot crea povesti, au puterea de a transforma urâtul în frumos. Le este întotdeauna uşor să facă bine, dar uită. Oamenii, pe cât sunt de capabili să împrăştie în jurul lor bucurie, cu aceeaşi uşurinţă răspândesc vorbe tăioase. De când e lumea şi pâmântul, există ceartă, supărare, diferenţe. Tot de atunci, omul- această fiinţă efemeră, a început să-şi hrănească orgoliul, principiile nesănătoase, ura, supărarea. Pentru că răul are puterea de a se împrăştia cu uşurinţă, oamenii l-au cântat în versuri, explicat, apărat, demonstrat, motivat. Când nu pune atâta preţ pe valoarea banilor sau a altor avuţii, omul cântăreşte cuvintele. Ştim că unele dintre ele pot fi hrană pentru suflet, aducând mângâiere, dar că mai pot fi şi tăioase. Vorba omului spune multe despre el. De câte ori nu ne-am simţit depărtaţi de un necunoscut doar la auzul cuvintelor sale?! De câte ori nu am simpatizat un străin doar după câteva cuvinte?!
De când e lumea şi pământul, omul se adună după asemănare şi fapte. Trecerea timpului poate modela caracterul unei persoane, însă nu atât încât să-i îndulcească vorba or să i-o înăsprească. Sunt oameni care, deşi îngenunchiaţi de mersul vieţii sau de bătrâneţe, găsesc izvoare nesecate de dulceaţă în sufletul lor din care dau altor generaţii. Însă sunt şi oameni care aleg să nu împartă deşi au. Binele nefăcut la timp îşi pierde rostul, la fel ca şi vorba. Cuvintele- aceste picături din izvor, le împrăştiem cu cea mai mare uşurinţă. Când le dăm cu bucurie, ne eliberăm. Când le dăm cu răutate, se întorc parcă în noi şi se strâng, împietrând sufletul. Cuvintele tăioase au atâta putere încât, deşi spunem că le uităm, ele se înfig undeva în străfundul inimii noastre şi nu mor. Destramă familii, despart fraţi de surori, copii de părinţi, rude, prieteni. Nu de puţine ori otrăvesc sufletul celor care le primeşte şi astfel se propagă răutatea între oameni. Uităm că aburul acesta al vieţii atât de repede trece…
Geanina Rizea 