Primăvara începe trezirea pământului. Pomul vieţii scutură însă din ramura sa, muguri şi flori. Aşa rămân curţi goale şi bătături necălcate. Aşa se aşterne liniştea, ca un covor alb sub pomii bogaţi de speranţă…
Primăvară, tu dai şi iei cu aceeaşi mână, faci să răsară flori în locuri pustii, dar ai puterea să şi iei veselia pământului. Zăvoarele neclintite apără grădiniţe cu flori pe care nu mai are cine să le admire. Oamenii, la fel ca un anotimp, apar şi pleacă de lângă noi lăsând în urmă ceva: copii, amintiri, cuvinte, gesturi, priviri. Oamenii frumoşi cu sufletul nu se uită, îşi lasă cumva în fiecare, un praf de neuitare, de aducere aminte. Acum, în primăvară, divanul se restrânge. Deşi ne uităm la băncile care stau goale şi auzim vorbe nerostite, nu avem puterea să ţinem anotimpul vieţii în loc ori să readucem oameni plecaţi dincolo de albastrul cerului. Deşi ne zbatem în trecerea noastră prin timp pentru lucruri nefolositoare, vine o vreme când înţelegem că adevărata bogăţie este ce am dăruit….Şi ce poate fi mai valoros ca bucuria pe care am dăruit-o celor din jurul nostru ?
Primăvară, când nu mai are cine te întâmpina, cum reuşeşti să reînvii florile caselor părăsite? Primăvară, când iei, transformi oamenii în primăveri…?
Geanina Rizea 