Când dragostea vine în picături

O văd cum îşi trece degetele prin păr numărând anii grupaţi în decenii. Când era copilă îşi imagina dragostea ca o mare infinită, ca o nemărginire, ca un tot. Acum marea s-a mutat în privirea ei. Ochii îi sunt nemărginirea. A aşteptat ca în poveşti acel moment de prea plin al iubirii, a aşteptat cu dor, cu sete, cu foame, cu regret, cu neastâmpăr, cu ciudă, cu de toate. Căuta certitudini, căuta timp şi adevăr. Dar, ce dragoste are certitudini? A lăsat timpul, adevărul din sufletul ei să curgă peste oameni, să-i facă să revină, să-i facă să o cheme, să o aline, să-i spună că e frumoasă, din ce în ce mai frumoasă…

În ea, femeie în căutare infinitului, se adunau toate formele iubirii: cuvintele, trăirile, privirile, momentele şi timpul. Deceniile au adunat în grabă cu foame, cu dor, cu speranţă, cu teamă, cu foc, prea multe atunci, acum prea puţine frânturi de trăiri, cuvinte, priviri. În aşteptarea valului salvator al iubirii, a primit picături. Şi, cum să poată alcătui aşa infinitul?

Când dragostea vine în picături nu se poate crea nemărginirea, dar ştii că există…