În zile de februarie străzile sunt liniştite când se lasă seara. Oamenii se strâng la căldura sobei după ce şi-au asigurat animalele cu mâncare prin ogradă. Aşa făcea şi ea- femeie singură de câţiva ani. Sprijinită în băţ, păşea mărunt printre păsări, aranjând totul aşa cum a făcut de-o viaţă. Gardul îmbătrânit lasă să se vadă prin el toată averea agonisită: casa cu prispă spre drumul mare, coteţul păsărilor, pătulul, mica grădina, bătătura. Totul este aranjat şi curat deşi mâinile nu-i mai sunt agere ca odinioară.
Nimic nu mai este la fel, nici părul care dansa în bătaia vântului când şi-l lăsa despletit, nici trupul zvelt, nici el. Singură, cu aceiaşi ochi prin care poţi vedea marea, se apropie de poartă. Sunetul zăvărului tras spune tot ce tăcerea ei ascunde: ziua a trecut, poarta nu a fost deschisă.Şi totuşi, o descuie în fiecare dimineaţă. Fără grabă îşi mângâie câinele, ştiind că el îi ţine de urât întreaga noapte. Soba cândva era neîncăpătoare pentru trupurile ce au prins viaţă din ea, casa răsuna a veselie. Sprijină băţul de marginea patului. Îşi ocărăşte picioarele care nu mai vor să o asculte şi se reazămă pe pernă. Îşi fixează privirea pe peretele ce-i poartă în fotografii fericirea. În aceeaşi linişte, îşi trage ghemul în poală şi începe să lucreze. Când se lasă seara, ea întinereşte…
Geanina Rizea 