Ai crescut colindând uliţele desculţ, pădurile, cărările, te făceai din an în an mai mare. Ţi-ai înfipt rădăcinile aşa cum ai simţit, în pământul care pentru tine însemna acasă, alături de femeia care fără şă-ţi spună prea multe cuvinte, ştiai că va fi lângă tine. Te-ai înălţat ca bradul, ai bătut primii salcâmi să-ţi faci casă, ai devenit om. Ai învăţat rânduiala din bătrâni, femeia ta te-a făcut tată. Şi, ce putea să-ţi dăruiască mai mult? Cu fiecare strângere în braţe, cu fiecare anotimp care te găsea muncind, chipul ţi se lăsa brăzdat de timpul care curge şi acum la fel de repede. Ai crescut copii, i-ai lăsat să zboare căutându-şi rostul, ai devenit tataie. Şi, ce putea să te bucure mai mult?
Mâinile tale nu cunoşteau odihnă, purtai în gând tot neamul cu toate neliniştile lui, pasul îţi era din ce în ce mai greoi dar încă luai ciocanul şi făceai să răsune curtea, prezentul. Femeia ta- odinioară ca o floare, te certa să te astâmperi şi, tu, zâmbeai în colţul gurii ştiind că fără glasul ei ţi-ai fi pierdut puterea cu adevărat. Ai făcut de toate şi încă ai mai fi vrut, ai cunoscut rostul vieţii, îţi primeai copiii la masă, îî dojeneai, îţi alintai nepoţii. Acum s-a lăsat liniştea, anotimpurile se rânduiesc… Ieşi în bătătură, tată, că-ţi vin copiii acasă!
Geanina Rizea 