Aşteptăm, aşteptăm lucruri care ne apar în minte dimineaţa, aşteptăm să ia viaţă gândurile cele mai ascunse, avem răbdare. Omul tânjeşte după o fericire imaginată încă de copil, când prinţul venea pe un cal alb şi prinţesa trebuia salvată din castel. Şi noi, copii, ne promiteam ca atunci când vom fi mari vom şti cum să salvăm fata visurilor noastre, vom cunoaşte sunetul tropăitului de cal. Ne imaginam, speram şi uneori chiar avem convingeri. Apoi, lăsăm să treacă timpul. Uităm de înălţimea castelului, de calul acela superb care are drum lung de străbătut până ne găseşte. Ne construim alte aşteptări. Nu mai vrem să înfruntăm toţi cavalerii pentru frumoasa care pe undeva aşteaptă, nu mai avem timp şi încredere. Oare ea chiar e acolo? Oare chiar merită? Oare acel cal alb străbate drumul spre mine? Pierdem din vedere copilul din noi. Începem să ne pierdem şi răbdarea. Nu de puţine ori simulăm fericirea. Nu de puţine ori ne întrebăm dacă am ales corect. Oare ne-am grăbit? La ce ne gândim înainte de a pune capul pe pernă? Să fie ea prinţesa care aştepta în castelul copilăriei tale? Să fie el prinţul pe care l-ai aşteptat?
Există prinţi şi prinţese?
Geanina Rizea 