Maria, veselia noastră…

A fost odată ca niciodată…..aşa ar trebui să încep să vorbesc despre tine, mamaielalto. Aşa te-am numit când anii mi-i număram la o mână. Cum să povestesc, cum să aleg momente? Ce să le spun oamenilor despre tine? Ne-ai fost mamaie, tovarăş de joacă, mamă, vecină, rudă, veselie. Tu, Marie, ne-ai făcut părtaşi la poveste, copilăria noastră a fost o poveste datorită ţie. Răspândeai bucurie doar cu vorba copiilor ce-ţi absorbeau cuvintele, râsul. Tu ştiai rânduiala satului, oamenii după neam, rădăcinile îţi erau bine înfipte în pământul ploscean, în bătătura casei din care nu ai plecat niciodată…

Unde este tinereţea ta, Măriuţo? Când veneai cu sapa în spinare de la colectiv? Unde este timpul în care puneai boabe în oală şi le băgai în sobă? Unde sunt anii în care ne strângeai la masă? Marie, cine mai vorbeşte ca tine? Tu, ţărancă între tărănci, plosceancă adevărată, om luminos…oh, cu ce foc în suflet ai plecat!

        Ce e viaţa omului? Un abur, un vis, roua dimineţii… Măriuţo, ai plecat în puterea nopţii, ceasul din perete s-a oprit, neamu’ te-a jelit prin cântec… Mamaielalto, veselia noastră ai fost tu! Cum să te uit vreodată? Copilaşii te aşteaptă la poartă. Se aşează pe banca de unde le vorbeai, la umbra bombului… 

„Veselia omului e ca mirosul florilor; ea nu se înalță din sufletele veștede.” Nicolae Iorga.

În amintirea Mariei Rizea ,75 ani