O auzeai fredonând ceva, în vibrația corzilor, fără să spună în cuvinte. Se ducea, se întorcea, iar se ducea. Nu avea stare deși anii nu ii mai erau în prima parte a vieții. Dar, cine să le țină cont?! Voia să fie totul curat, vopsit, mirosul perdelelor proaspăt spălate oglideau, de fapt, tinerețea din ea. Mâinile,obosite de atâtea câte au ținut,mângâiat copii, șters lacrimi de bucurie și tristețe,îmbrățișat,care prea puțin au fost sărutate,nu se lasă. An după an frământă cozonaci, cu gândul la cei care se vor bucura. Nu știu dacă era frumoasă ca odinioară sau chiar mai frumoasă. Pentru că râsul, privirea, sufletul, toate construiau omul de acum.Probabil că se descoperă cu răbdare și eu am. De aceea scriu acum, ca și când as sta pe margine ca un spectator.
Robotea cu drag curtea și casa, ii aducea și pe cei ce nu mai sunt prin vorbele lor rostite sau când aprindea o lumânare. Acum, în săptămâna în care Isus pătimea, își alinia sufletul cu rânduiala bisericii. Și mai mult, își împreuna mâinile în rugăciune.
Uneori stătea în singurătate, alteori înconjurată de toți, devenea nucleul. Uneori iubea si dăruia, alteori se închidea cu toate lacătele. Șiruri de lalele îi înconjurau casa și grădina purta parfum de liliac.
Uneori era precum nisipul când se împrăștie în vânt, alteori munte de necuprins. Nu știa in unele zile dacă tăcerea ii era mângâiere sau povară.
Geanina Rizea 