Am zice ca e un zbor. Și pare atât, atât de lung de la capăt.Dar nu e. E de fapt, atât, dar atât de scurt. Construim, amânăm, suntem preocupați și împliniți, dezamăgiți și căzuți, Îl căutăm pe Dumnezeu, Îl uităm, atingem văzduhul prin iubire, ne lăsăm liberi, iar căutăm, iar…iar.
Fragilitatea vieții nu se vede. Se simte când ziua incepe sa se numere invers. Luna pare mică, anul prea, dar prea scurt. Și căutăm să mai găsim praf magic de viață, de timp. Vedem că, de fapt, nu știm nimic. Că suntem atât, dar atât de mici. Și că tot ce am trăit, simțit, sperat se poate strânge și așeza în suflet. Mâinile devin neputincioase să strângă și să cuprindă.
Și deodată a fost ultima primăvară în care am simțit mirosul florilor de salcâm, am văzut câmpul cu grâul copt, frunzele căzute în vals ale toamnei, atingerea zăpezii.
Geanina Rizea 