Toate își au rostul: tristețile,bucuriile, oamenii, trăirile, întâmplările. Și mai ales, toate se reduc la una: dragostea. O căutăm, o găsim, ii dăm drumul, o păstrăm, o transformăm. Pentru că și omul începe o metamorfozare încă de la naștere. Se grăbește să crească, se grăbește să fie mare, apoi pierzând aurul, luptă să-l recaute, îmbătrânind.
Și descoperă că viața înseamnă, de fapt, momente. Zilele. Orele pe care le-am așteptat să treacă,oamenii lângă care ne-am oprit, locurile în care am ajuns, dar și cele din care am plecat.
Călătoria înseamnă viața însăși. Uneori ne lasă să credem că e nesfârșită, că o putem ține în mâini, că o putem pune pe pauză. Dar nu,nu putem. Prin această trecere ne dăm seama că, din nou, totul e despre iubire. Cea pe care am dăruit-o, cea pe care am primit-o. Dar cine poate să cântărească?
Sufletul omului-martorul propriei vieți este atât,dar atât de puternic și totodată, atât, atât de firav. Se poate scutura, o poate lua de la capăt. Dar și păstrează, reînvie.Transformă. Un surâs poate fi bucurie, apoi dor. O aducere aminte, o nouă rană. Și așa, precum o coală de hârtie pe care am strâns-o în mâini, se strânge între coaste când suferă. Apoi găsește, cum, doar el știe, puteri miraculoase și netezește coala, atât cum poate. Să nu fie aici Dumnezeu?!
Când simțim că primim, totul capătă sens. Când nu, ne îndepărtăm. Și nu trebuie să fie capătul lumii. Suntem alături, dar nu în întregime. Vorbim, dar nu ne deschidem. Gratiile sufletului se ridică anevoios.
Și nu de puține ori chiar fugim, punem timp între corpuri. Vedem totul fără filtrul iubirii. Adică fără El.Traducem, dăm verdicte, nu privim în ochi. Ne spunem că e bine, crezând că ne păcălim pe noi, și indeosebi pe ceilalti.
Echilibrul se vede în priviri. În lumina chipurilor. În cuvinte. În gesturi. Când toate acestea lipsesc, orice e în zadar. Timpul trece, preocupați să fugim de noi, în speranța că… Dar nu. Oamenii sunt iubiți sau nu de alți oameni. Nu se așteaptă să fii. Poți iubi sau nu. Și dacă nu, să-i lăsăm liberi. Iubirea se transformă numai dacă există. Și oricât de nepătrunși putem părea, atât de firavi suntem la fluctuațiile sufletești inevitabile în călătorie. Oricât de maturi am fi, avem nevoie de ceva numit bunătate. Care și aceasta izvorăște tot din iubire. Că doar ea-iubirea, sudează, contopește trupurile, leagă Cerul de pământ. Și iertare. Dar nu o iertare din frică că putem pierde,din frică de singurătate. O iertare conștientă. Pentru că dragostea se mărturisește în fel și fel de moduri, atât de prețioasă poate fi și în tăcere.
Fericirea e aproape. În tot ce izvorăște din El. Devenim prea mici când suntem jos, motiv pentru care trebuie să găsim lumina care vine doar de Sus. Să folosim dragostea pentru a face cărare bună către ceilalți, ca în intuneric tălpile noastre desculțe să o știe. Și invers. Căci viața ne rânduiește și locul de jos e mereu cald…
Geanina Rizea 