Bâlciul. Se așază mese, tiribombe, călușei. Tarabe cu jucării,mici,bere. Începe forfota. Lumea începe să n-aibă astâmpăr.
Parcă le face mai repede acuș treburile p’acasă, Durdulia. Că doar lăsă vorba cu Floarea lu’Uscatu să o strige când coboară la vale să meargă amândouă să vază ce e p’acolo. Și-o vedeai nădușită cum dojenea găinile și porcul că nu le tace gura.
,,- N-am văzut așa ceva, fir-ați ale…! Vă veni acușa să orocăiț’!!!” Zicea ea printre dinți.
-Hai,fa, te gătiși?! Aude deodată și tresare. Venise Florea.
-Da,daaa! Hai pune-te pă bancă că viu acuma!
Imediat a azvârlit cămașa de pe acasă, baticul și bagă mâinile în ligheanul cu apă pregătit anume. Dă cu apă din căușul palmelor de trei ori și își îmbracă bluza aia luată de la oraș, ținută de sus. Acu’ era momentul.
– Hai, dea, odată că să culcă ăia! O zorea înadins.
-Ți-o luară ăia micii înainte, ai?! Durdulia ieșea râzând spre poartă primenită.
– D’aia înțepenii eu aicea, nu te gătisei tu! I-auite ce…
Se apucă de braț și cu mers legănat coborau spre vale, fără grabă.
Subțirica le aștepta pe podul din dreptul curții care era la câteva case de bâlci. Se însuflețește când le vede.
– Da’,bine,fatălică, greu mai ajunsărăț’! E bine ș-așa,decât deloc,ca astea după aicea. Că nu le mai mișcă nimenea dă pă loc. Se uita spre vecinele ei care se credeau prea bătrâne, deși una era chiar mai mică ca ea.
-Cercei să iau. Că mi-a căzut unu, bag de samă p’în grădină de nu a mai fost chip să-l găsesc. Începe Durdulia.
– Haideți,de! Să mâncăm înainte! Că mă țânui până acu’ doar cu roșii și brânză. Fă, am luat niște brânză bună dă la ăia lu’ Cotobarză…
-Cât e fa,micii?! Se întreabă Subțirica.
-Cât o fi,auzi! Ne mai uităm acuma la bani?! Dă-i dracu! Că am oprit anume, să mă bucur și eu de astea p’acilea! O spune mândră Durdulia și le ia de brat și mai tare, orprindu-se la rând ,în fumul grătarului.
Sătule, după ce au stins cu o bere alungită gustul cărnii, se pornesc spre tarabe. Și se tot învârt, oprindu-se din loc în loc.
-Îl văzusi?! Șușotește Floarea spre Subtirica care dă din cap aprobând.
-Pă la 1 îi zisăi, că e lume multă acu pă drum. Lăsai poartă crăpată șî câinili e dus mai spre lemne. La verantă,acolo…că acu e cald și dorm în casa mare. N-am treabă de el! Vorba e vorbă…ha-ha-ha! Amândouă râd pe înfundate.
– Lasă,fa, că e bine! La al mieu las luminili stinse, da’ e belea cu becu’ dă la drum. Fă,face o luminăăă…! Și-am fost nevoită să las sârma aia de la gard,dinspre alde Tudora că să saie ăsta. Ca nu era chip. Orșîce să vede! Că le-am șî zîs la ăștia dă la Primărie:
-Bine,Bică, becuri mai mici n-ați găsît șî voi?! Că bate pă ochii mei,pă geam…șî toată noaptea mă perpelesc. Dă mă scol mai ostenită decât mă pui în pat…!
Da’ cică n-are, fir-ar ale dracu, de mă întreabă aia când șî când, ce câine o îndoi sârma aia când sare…
Geanina Rizea 