Uneori pieptul omului adaposteste un abis, atat de adanc parca fuge sufletul cand oboseste. Si cu ce forta sa il aduci inapoi?! Coastele parca n-ar mai fi coaste, ci gratii. Inima parca n-ar mai fi inima, ci om. Caci te ve
zi deodata acolo tot, facut mic.
Sufletul omului- cateva grame de simtire. Putinul care insumeaza tot. De cand ne nastem, incepem sa impartim din el. Cu primul plans, lasam ceva pamantului. S-apoi, tot faramitam in bucati mai mici sau mai mari si incepem a da oamenilor pe care ii intalnim in drumul nostru.
Nu stiu daca ne invata cineva cat trebuie sa mai pastram din el. Cum sa il aducem la lumina din abis. Cum sa il lipim cand e prea sfarmat, si indeosebi, cum sa il ocrotim. Caci va veni un timp pentru toate astea.
Geanina Rizea 